Curator: Horațiu Lipot

Expun artiștii: Andreea Albani, Radu Comșa, Arantxa Etcheverria, Camilia Filipov, Vladiana Ghiulvesi, Lera Kelemen, Vlad Olariu, Bogdan Rața, Larisa Sitar

În contextul temei propuse ”Sculpture: From Monumentality to Ephemerality”, propun un concept expozițional care pleacă de la premisa că în actualul moment în care ne aflăm, cel în care iminenta totalitate digitală tinde să acapareze și abstractizeze toate aspectele culturii materiale, artele vizuale fac la rândul lor, un pas mai mult sau mai puțin conștient, în a facilita această tranziție. Plecând de la firul în care acest domeniu își asumă încă din anii ’60, o dată cu apariția societății civile în vest, un rol de coagulant al științelor sociale cu cele pozitiviste – prin apariția artei conceptuale, participative etc – lăsând în urmă formalismul și estetismul, ne aflăm astăzi în contextul în care arta promovată la nivel instituțional, propune soluții de conviețuire socială sau de apropiere a abstractizărilor sistemelor dominante, precum cel de capital, sau tehnologia reînoită regulat.

În acest context, mai mult decât prin simpla migrare a obiectului-artefact în digital, o serie de artiști merg pe firul didactic secvențial, fie tratându-i violent materialitatea, fie anulând-o. În cazul sculpturii și a expoziției de față, vreau să surprind această latură a anulării tridimensionalității, propunând artiști care crează obiecte încadrabile categoriei sculptură-instalație, dar care sunt exclusiv bidimensionale, sau cu totul imateriale (B. Rața). Încercând să surprind și caracteristica transmedială a a artefactului artistic astăzi, nu toți dintre artiștii propuși au o pregătire specializată academic în domeniul sculpturii, însă pentru aceștia, se observă o tranziție clară de la pictură, spre instalație și extragerea obiectului ca în cazul A. Albani sau a lui Radu Comșa, spre ex. În cazul celor specializți, tranziția are loc de la tridimensional spre bidimensional, iar uneori, mai târziu și în imaterial (proiecție), ca în cazul lui Bogdan Rața.

Cred că acest aspect nu face decât să readucă la suprafață și reformuleze trăsătura centrală a sculpturii – prezența. Sculptura a fost prima formă de reprezentare a unor prezențe imaginate, care trebuiau să primească și corporalitate (cazul Gobleki Tepe), puându-se accent pe forma sa tridimensională și pe prezența venită din greutatea materialeor folosite. Ea mai joacă rol și de ax conex între pământ și cer în societățile primitive (totemul), cum observă Mircea Eliade. Dacă încă de la începuturile în Neoliticul târziu, pictura reprezenta iluzorile umbre din peșteră, sculptura a pus încă de la început accentul pe corporalitate, pe contact și atingere (vezi Venus Wilendorff, a cărei șlefuire arată că era frecvent ținută în mână). Probabil că un ultimul sculptor al acestei tradiții este Richard Serra, care după tridimensionalitate introduce și a patra dimensiune a prezenței, greutatea.

De altfel, în context istoric, sculptura a fost cel mai prezent mediu dominant, observându-se astăzi de la contextul instituțional la cel al pieței de artă, o pauperitate a prezenței acestuia. Totuși, acest mediu persistă încă, în contextul unde prezența este cea mai vizibilă, în arta publică, cu al său „complex al mumificării” personalităților, sau a momentelor de consemnat.

Termenul AWOL, folosit cu precădere în aceeași amintită decadă a șasea pentru dezertorii din războiul din Vietnam, desemnează literal: „Absent fără a fi plecat oficial”. Ceea ce mi se pare un termen mai mult decât potrivit nu doar în contextul spațiului de desfășurare (Cazarma Timișoara), ci și în cel antemenționat al dominației pierdute, a acestui mediu astăzi. Astfel, artiștii prezentați pot fi recomandați ca niște „dezertori” ai monumentalității, către acea efemeritate, surprinsă probabil ca întrebare deschisă în titlul proiectului general, arsenalul lor constând din: artefacte bidimensionale sau imateriale, în culori saturate cât mai departe de cele naturale, prezențe ce au doar linia conturului, fără corporalitate și cu centre de greutate eterice.