Zarug și Ross ne spun povești pe ritm de cabaret, acompaniați de pianul poetic a lui Francis Mozes și cajonul (dada, it’s a thing) la care face minuni Paul Dragoste, într-un cadru intim, cu luminițe atârnând din copaci, la lăsarea serii, cu un pahar de șampanie în mână – din partea noastră, să intre toată lumea pe vibe. Ah, avem și finger food, cât să nu ne amețească cajonul și reginele prea tare.
Aproape ca la un date, Zarug și Ross ne (în)cântă cu piese triste, vesele, cu un mix inedit de self-pity și self-love (că na, altfel nu se poate).