Cu certitudine, în orice formulă am încerca să definim „tradiționalul”, sarmalele nu pot lipsi. Sarmalele cu mălai (păsat) sau orez, cu carne tăiată din cuțit, cu afumătură sau fără, doar cu ceapă prăjită, cu cureki murat sau varză crudă, fierte pe marginea șpohertului în oale pântecoase de pământ, ne trimit mereu la savoarea mâncărurilor de altădată. Fără a fi chefi la restaurante fancy din centru, gospodinele din satul tradițional cunoșteau și aplicau nenumărate tips and tricks pentru a le da un saft nemărginit, gustat și degustat la nunți, înmormântări și în fiecare duminică.

Și pentru că „dacă sarmale nu e, nimic nu e”, sarmalele au devenit, încet, euro-sarmale: cu ele ne legitimăm identitar, ne spunem povestea, ne mândrim și le ducem cu noi pretutindeni. Vorba poetului, în România și în Europa, cu adevărat „miroase a sarmale peste Munții Carpați”...