Minitremu este extensia educațională a duoului artistic Monotremu, compus din Laura Borotea și Gabriel Boldiș. Când datează începuturile Monotremu, care erau aspirațiile pe atunci și ce s-a modificat până acum pentru voi ca duo?

Ca duo am început să lucrăm în Timișoara prin 2010. Era o perioadă de absenteism civic, apatie politică și un spațiu public marcat de politicile de austeritate. Multe inițiative culturale abandonate sau închise - spații de artă, programe, reviste etc. În contextul ăsta, ne-am propus să avem o voce și să spunem ceva despre realitatea imediată. Așa am început. Câte o intervenție anonimă în spațiul public, câte o participare la expoziții colective, cum erau open call-urile de la Magma din Sfântul Gheorghe, de la Salonul de Proiecte din București sau cele de la Apartament Deschis din Chișinău. Nu prea existau fee-uri de participare, cu noroc erau cele de producție, dar era o perioadă de care ne amintim cu plăcere. Simțeam că fiecare expoziție conținea la modul simbolic o cauză și că participăm la formarea unei solidarități de breaslă, la o celebrare a comunității artistice. Majoritatea expozițiilor se făceau tot de către artiști, de la aspectele curatoriale, până la detaliile de producție. Nu era atâta profesionalizare, nu existau figurile centrale ale curatorilor și a curatorilor asistenți, „mecenatul”, sau o piață de artă care să absoarbă prin galerii și târguri munca artistică.

Un bun prieten artist a rezumat situația foarte bine, la o întâlnire recentă - azi, dacă vrei să-ți faci un nume pe piața de artă e posibil, există multe oportunități, însă în procesul ăsta de a te face cunoscut plătești prețul de a te deconecta de la ideea de comunitate și de a rămâne singur/ă cu un corp de lucrări lipsite de context social și politic. Or, pentru noi perspectiva și dimensiunea asta colaborativă, a comunității și a colectivelor, e cea mai importantă parte a artei. Întâmplător, chiar am fost întrebați dacă mai producem, pentru că pare că nu o mai facem, și răspunsul e da, suntem activi, însă nu prea mai avem aspirațiile astea, de materializare a practicii noastre artistice sub forma unor lucrări pe care să le poți vedea într-o expoziție, ci mai degrabă le vedem ca pe niște procese ce se inserează în tot felul de alte evenimente sau activități ce au ca temă centrală comunitatea. Cum ar fi taberele sau mai recent turneul de Fotbal în Traian.

Începând din 2013, Minitremu generează mai multe instrumente pedagogice precum jucării modulare din lemn, cărți de activități, o tabără de artă contemporană de vară, diverse ateliere, precum și o serie de proiecte educative ce completează programa de învățământ din şcolile şi liceele naţionale.

Programul În afara școlii face parte din curricula programului cultural Timișoara ECoC 2023 și a propus alternative de educație independentă la învățământul din România. Prin ce metodă ați cercetat felul în care funcționează sistemul educațional românesc și cum ați ajuns să conturați un program de educație alternativă?

Lucrurile astea au venit natural, am devenit părinți și, deci, am început să fim direct interesați de educație. Și pe undeva empiric, prin experiențele acumulate cu Minitremu sau în urma colaborării cu alte platforme și organizații. În plus, Laura predă în sistemul de învățământ din 2016. Așa am putut să luăm contact cu diverse generații de elevi și să observăm sau să testăm diverse formule, să vedem ce funcționează și ce nu funcționează atât de bine cu ei.

Ce ne-a interesat mereu e ca prin artă, să-i aducem pe copiii cu care am lucrat în contextul de azi, să facă parte din lumea reală și să aibă ceva de spus despre asta. Altfel școala, în mare parte, pregătește copiii pentru trecut. În mod evident, e foarte greu să provoci o clasă sau un grup de elevi să vorbească și să-și exprime opiniile, mai ales după ce ani întregi au internalizat că rolul lor la clasă e să scrie după tablă sau dictare, iar singurul lucru care se evaluează e gradul lor de retenție. Dar încercăm, pe cât posibil, să lucrăm pentru sistemul public de învățământ, pentru elevi și profesori, prin colaborări cu artiști cărora poate chiar le lipsește experiența pedagogică și atunci o compensează prin empatie, intuiție și prin respectul față de cei din fața lor, ceea ce crează o învățare afectivă, super eficientă.

Se tot folosește mereu metafora asta a grădinăritului, când se vorbește despre educație, doar că nu se prea ține cont de ea. Și atunci în loc să vezi clasa ca pe o grădină, e totul adus la numitor comun, pe modelul de monocultiv. Ar trebui să ne folosim de alte formule și alte perspective, în care încerci să-i cunoști pe cei din fața ta, să le dai spațiu și să-i asculți. Să le înțelegi biografiile și aspirațiile, asistându-i permanent în procesul lor de creștere.

Asociația Minitremu a celebrat cei zece ani de activitate prin inaugurarea spațiului 𝙈𝙞𝙣𝙞𝙩𝙧𝙚𝙢𝙪 (𝙐𝙣)𝙇𝙚𝙖𝙧𝙣𝙞𝙣𝙜 𝘾𝙚𝙣𝙩𝙚𝙧. De ce unlearning center? Credeți că dezvățarea produce învățare?

E un sociolog care ne place - Nils Christie, ce spune că școala, în procesul ăsta de formare și formatare, produce atât elevi cât și profesori. Ca soluție la problema asta el propune ca, înainte de a fi un „spațiu de învățare”, școala ar trebui să fie un spațiu comunitar, de conviețuire. Spațiul nostru nu e o școală, dar cam asta ne-am propus, să fie ceva familial, incluziv și convivial, care să te scoată din obiceiurile și deformările sistemului de educație tradițional și să propună altele, care să pornească de la dialog și să continue pe descoperire. Mai ales în contextul capitalei ne-am dorit să fie un loc în care să stai, efectiv, pe un scaun la o masă și să putem vorbi, ceea ce a fost apreciat încă de la inaugurare.

Era și ideea de a fi un spațiu compost, work in progress, care să ilustreze sau să performeze, într-o măsură mai mică sau mai mare, istoricul Minitremu și preocupările recurente, dar care în urma întâlnirilor și a evenimentelor punctuale să genereze idei și situații noi. Ne-au ajutat foarte mult la asta Bogdan Isopescu și Pia Onci pe partea de amenajare interioară și viziune a spațiului, Alex Ciobotă pe conceptul de mini grădină din balcon, de la selecția plantelor la dialogul dintre ele, și echipa extinsă de studenți de la arte (foști elevi de-ai Laurei veniți de la Tg. Mureș și ei) - Ana Popa, Matei Negruțiu, Dani Dărăban, Bianca Jârcan, Renata Vajda și Tudor Predescu, la amenajat și în general, pe tot parcursul anului.

Centrul poate fi vizitat cu mai multe scopuri sau cercetări: expoziție, bibliotecă publică, pentru întâlniri și dezbateri publice, prezentări de platforme și cărți, proiecții de filme, discuții libere și seminarii, sesiuni de formări profesionale dedicate profesorilor, discuții cu elevi de liceu și studenți etc, ce au ca scop crearea de noi conexiuni între pedagogie și artă, precum și între artiști, studenți, profesori, pedagogi și oricine este interesat de alternativele educaționale.
Din observațiile voastre care dintre cele prezentate a dezvoltat cea mai mare curiozitate sau cel mai mai mare interes vizitatorilor?

Precizând de la bun început că nu suntem un venue sau galerie, ce am observat e că majoritatea celor care ne-au trecut pragul s-au transformat din vizitatori în interlocutori, și din parteneri de discuție, în inițiatori ai altor evenimente. Ne-am dorit ca spațiul să devină, în timp, folosit de mai multe persoane, nu doar de noi. Drept urmare, acum sunt mai multe chei, nu știm exact câte. Ne bucură faptul că e un spațiu activ și asumat de mai multă lume pentru tot felul de evenimente - lansări de carte, discuții, loc de hang out, de ateliere, de lucru etc. E folosit de comunitatea Identity Education, a fost folosit de F Side, Lateral, Contrasens, alte artiste și artiști

O surpriză, la nivel de public numeros, au fost întâlnirile în care protagoniștii erau proaspeții absolvenți la arte sau tinerii artiști, semn că învățarea directă de la colegii de generație e mult mai elocventă decât de la noi, cei mai în vârstă. Chiar și așa e greu să faci top-uri, unele evenimente au fost total diferite de altele, în unele cazuri nu ni s-au permis fotografiile, iar altele au fost cu ușile închise. E foarte important să fim conștienți de lucrurile astea, că anumite ateliere pot avea un grad mai mic sau mai mare de intimitate și că, oricum, e deja unanim acceptat că programele de educație nu pot fi măsurate în termeni de vizite/vizitatori, trebuie alte grile.

Biblioteca Minitremu constituie o colecție măricică de cărți cu și despre educație. În cât timp ați cules materialul rafturilor din spațiu? … se pot dona cărți?

Ideea bibliotecii a apărut prin 2014 imediat după ce am primit premiul concursului „Cele mai frumoase cărți din România” cu abecedarul civic pentru copii - o carte de activități și colorat cu desenele lui Dan Perjovschi. Cartea am tipărit-o la Fabrik, iar Nicoleta Radu ne-a făcut cele mai bune sugestii legate de hârtie, legare și ne-a asistat în tot procesul de producție. Anul următor am tradus-o în engleză și prin Radu Leșevschi de la P.U.N.C.H. cartea a început să aibă expunere internațională, pentru că el mergea cam la toate târgurile importante din Europa. Din vânzările rezultate noi primeam la schimb alte cărți și așa, din troc în troc, am început să strângem primele titluri.

În paralel, începusem să colaborăm cu Adina Pașca - inițiatoarea concursului CMFC iar cărțile premiate le-am itinerat cam doi ani la rând prin galerii, muzee, biblioteci și chiar în taberele pe care începusem să le organizăm. Practic de la toți acești oameni - Nico, Adina, Radu, am învățat să vedem valoarea cărților ca obiect, ca mediu, nu doar ca informație dar și ca meșteșug. Suntem acum dintre cei care judecă cartea după copertă și gramajul hârtiei. Și ni s-a părut important să familiarizăm și elevii care veneau în tabere cu toate ideile astea, opuse tipăriturilor print by demand - cartea generică din toate punctele de vedere, ca format, legare sau alegerile banale ale corpului de literă.

În timp, reflexul ăsta ne-a rămas, iar relația cu Radu e constantă, ne ajută periodic cu selecții de cărți relaționate cu pedagogia critică, dar nu numai. Pe lângă cărți care deconstruiesc școala, avem și care oferă alternative - de la clasicele inițiative Black Mountain College sau Bauhaus, până la cele din ziua de azi, ce setează alte premize, pentru că apar în contexte istorice diferite. Avem o secțiune dedicată pedagogiilor radicale, a unor exerciții creative artistice, dar și cărți care vorbesc împotriva creativității, mai ales dacă e înțeleasă doar ca marfă sau ca soluții la problemele capitalismului. Mai e o secțiune de ecologie, de literatură queer, de studii postumaniste, arte contemporane - cărți de artist, monografii etc. Pentru că colaborăm cu Casa Jakab Toffler, începem să extindem interesul și pe urbanismul și arhitectura participativă. Iar în programul de capitală am adăugat componenta de titluri autohtone realizate de educatorii din sectorul independent. O ultimă secțiune e constituită din cărți vechi, de anticariat, iar în universul ăsta ne-a introdus Ovidiu Hrin, el fiind colecționar al unor titluri incredibile, ca format, structură sau informație.

Biblioteca e publică, doar că nu le putem împrumuta, vorbim de niște cărți a unor edituri independente în marea lor majoritate, și deci unele titluri s-au epuizat, nu mai există pe piață. Dar se pot citi la spațiu.

Anul acesta Minitremu a organizat cea de-a 8-a ediție a taberei Minitremu Art Camp la Timișoara. Ne povestiți cum și de ce a luat naștere tabăra, de unde vin participanții și ce vârste au, cum selectați artiștii și pe unde v-ați plimbat timp de șapte ediții precedente?

Tabăra a apărut la Târgu Mureș - un context geografic și social specific, un oraș al unui fost conflict interetnic și a unui prezent, oarecum, problematic. E orașul a două majorități, în care relațiile româno-maghiare, sau invers, când există, trebuie celebrate. Astfel, de la început, tabăra își propunea să fie o punte incluzivă, o formă de a crea legături între adolescenții români și maghiari. Ideea asta era prezentă și în activitățile care le desfășurăm împreună cu artistul Bartha Jozsef în cadrul B5 Studio / Fundația ARTeast, și o practică recurentă a celor care animam spațiu atunci – Joco, Adrian Ganea, Thea Lazăr și noi, și in extenso a artiștilor curatori de la spațiul Magma – Agnes și Attila Kispal. În același timp ne-am inspirat într-o măsură mai mică sau mai mare de la ȘPAC - Școala Populară de Arte, proiectul Protokoll - un alt grup de artiști și curatori maghiari: Attila Tordai, Miklosi Denes și Szilard Miklosi. ȘPAC a funcționat doi ani (2011-2012) și avea o parte de teorie critică - concepte generale cu care arta contemporană operează și o componentă practică, sub forma unor exerciții și schițe de ateliere propuse de artiști contemporani.

Cam ăsta a fost proiectul de tabără: să punem bazele unor interacțiuni identitare incluzive și, în același timp, posibilitatea de a adresa probleme contemporane prin artă. Nu vroiam să lucrăm cu copiii la modul unei alte tabere de formare individuale, de tip spartan, de dezvoltare personală și de perfecționare sau îmbunătățire a unor skill-uri dobândite deja. Miza noastră era să oferim tinerilor participanți niște tool-uri de poziționare estetică față de viață, niște instrumente de gândire critică, obținute în urma realizării unor exerciții artistice. Pentru că liceeni au nevoie de așa ceva. Ca paranteză, adolescența e destul de dificilă, e o perioadă suspendată, o antecameră de așteptare – adolescenții nu mai sunt nici copiii cărora să li se acorde o atenție specială, și nici adulți legali, deși cognitiv ar putea fi.

Cea mai complicată parte a taberei a fost (și este încă) selecția participanților. Ne dorim mereu un mix heterogen geografic, vocațional și teoretic deopotrivă, și pe cât posibil echilibrat etnic. Problema e că locurile sunt limitate la 12 - 16 participanți, câteodată 16-20, în edițiile în care ne permitem să facem acest lucru. Și e foarte greu să dozezi felul în care promovezi tabăra pentru că apare problema asta: din 40 de aplicații sau în alți ani, din 80, cum îi selectăm? Tabăra a apărut din convingerea onestă că artele contemporane îți pot oferii instrumente de observație și de poziționare, niște filtre, și atunci cui îi dai acces și de ce? După dezbateri periodice care se repetau cu fiecare tabără și care durau zile, sau câte o săptămână, am început să-i alegem după nivelul de curiozitate și predispoziție la nou, iar nu după gradul de overachievement, medaliile olimpice sau CV. Legat de artiști, aici lucrurile au fost mai simple, am lucrat cu precădere cu artiști a căror muncă o admirăm sau ne putem relaționa foarte ușor cu ea. Sunt fie artiști care au o relație directă cu viața politică a societății în ansamblu, cu viața socială, care lucrează la rândul lor cu colective sau formează comunități în jurul practicilor lor. Unii aveau deja o experiență educațională, deși merită și asta spus, cu cât artistul era mai neexperimentat pedagogic, cu atât mai mari erau șansele să iasă un atelier surprinzător, pentru că lipsa metodelor era compensată de onestitate sau de afecțiune sau de umor.

Cât despre tabere, ne-am asumat de la bun început să fie nomade, s-a întâmplat doar odată să repetăm o ediție, la Târgu Mureș, în perioada pandemiei. Altfel, ca regulă, căutăm niște locuri mai izolate, mai intime, cât mai în inima naturii. În primii ani ne-am învârtit în județul Mureș. Ediția 6-a am ținut-o în Cehia în cadrul unei rezidențe la Meet Factory Praga, și am coorganizat-o cu ei într-o arie protejată. Ulterior ne-am reîntors la Mureș, în tabăra de pedagogie critică a lui Attila Tordai și, în sfârșit, anul ăsta am făcut-o la Timișoara, unde am activat mai multe spații.

Contextul taberei cu tematica „Natura” din Timișoara s-a propus prin intermediul expoziției Acum, imboldul este să trăim ediția Timișoara, organizată în cadrul proiectului C4R (Cultures for Resilience [Cultură pentru reziliență]), de către tranzit.ro, în colaborare cu Atelier d'Architecture Autogérée (FR), Casco Art Institute (NL), Nethood (CH) și în parteneriat cu Ordinul Arhitecților din România. Expoziția a avut loc în Parcul copiilor la Pavilionul Riverside, între Bega și locul de curse cu mașinuțe. Intrai în pavilion și puteai ori să te uiți prin lucrările in situ, ori chiar să stai la masă și să răsfoiești studii despre plante, să te uiți la straturi diferite de pământ sau să vizionezi filme legate de grădini comunitare și exemple de intervenții în natură. Cumva, o oază de reflecție adusă în mijlocul orașului.

Ca să începem cu spațiul care a găzduit expoziția, pe lângă publicul care a venit țintuit la voi, cum a fost experiența de îmbinare a unui spațiu de joacă cu arta contemporană cu latură ecologică?

Anul ăsta am zis să-i dăm taberei o turnură tematică și atunci ne-am gândit să vorbim despre natură. E poate domeniul cel mai important pe care ar trebui să-l reluăm și să-l rediscutăm întruna, pentru a fim conștienți de relația noastră cu planeta. În continuare ne referim la natură ca la un concept ori nu e așa, noi ca umanitate suntem parte din natură, nu e nimic de conceptualizat aici. E pur și simplu o chestie de asumat, oricât ne-am izola în orașele noastre cu locuri de parcări și piste de biciclete.

Din punctul ăsta de vedere, ni s-a părut important să tematizăm tabăra și ne-am bucurat foarte tare că Raluca Voinea și Adelina Luft au avut generozitatea să participe cu expoziția lor și să o familiarizăm participanților în tabără. Pentru că e mișto să vezi cum lucrează artiștii - de la relațiile directe, fizice cu pământul, până la cele teoretice, de decolonizare și activism ecologic.

Activarea Pavilionului din Parcul Copiilor avea o valoare simbolică, era în mijlocul viitorilor beneficiari, ca să ne exprimăm ca operatorii culturali. În același timp, era și un punct fizic pe axa locurilor în care ne desfășurăm tabăra: Stațiunea Tinerilor Naturaliști, și Grădinescu. Dar, dacă e să fim onești, lucrurile au fost problematice pentru că Parcul Copiilor e, din păcate, un colaj de intervenții administrative, nu din cele mai reușite. Fiecare politică publică și-a lăsat cumva amprenta acolo iar parcul, împreună cu Bega, nu sunt puse în valoare. Parcul, de exemplu, conține compoziții arboristice seculare, stejari și chiparoși extrem de valoroși, sau un exemplar de ginkgo biloba, o fosilă vie plantată de Muhle Wilhelm Jr. Ar trebui să funcționeze ca un sanctuar, să fie o oază în peisajul urban. Dar nu e. Parcul e mai degrabă exploatat financiar, din perspectiva vadului comercial pe care îl oferă părinții cu copii. Adică vată pe băț, jucării chinezești și carturi la suprapreț cu claxoane și sonerii stridente, ce funcționau și câte zece ore zilnic. Din punctul nostru de vedere ar trebui interzise tipul ăsta de activități și ar trebui o transformare totală a parcului, de la instalațiile pentru copii, până la jocurile tematice, care să funcționeze atât dintr-o perspectivă educativă cât și una estetică. Și da, poate că pavilionul acela ar trebui să fie un infocenter educativ, în care să coexiste un consorțiu de asociații care să-l administreze, dar nu ar trebui, în niciun moment, să fie un alt punct comercial, în care să vinzi sucuri și dulciuri.

Participanții la tabără cum s-au simțit acolo și ce fel de acțiuni ați întreprins cu ei? Ce observați la tabere în rândul dialogurilor între invitați și adolescenți? Care ar fi cel mai important lucru cu care rămâne un participant atunci când pleacă?

Fiind vorba despre o tabără urbană, au fost multe lucruri de făcut și de văzut. Nu a fost vorba doar de un atelier, ci de o serie de ateliere la care s-au adăugat un mix de alte experiențe. Au avut parte de diverse descoperiri, de propriile spații libere și de posibilitatea să se cunoască mai bine. Cumulate, au fost, ca în fiecare an de altfel, multe emoții, idei noi, dialoguri, schimburi de păreri și opinii, de muzică, seri de concerte în Traian, un meci de fotbal, ritualurile meselor luate împreună și la final o mică petrecere. Un întreg ecosistem care formează comunitatea temporară a taberei, și care tinde să persiste și după. De obicei au loc schimbări pozitive, care nu pot apărea în urma unui atelier de o zi, făcut la întâmplare sau pentru niște imagini.

Un lucru pe care l-am observat de-a lungul anilor e că totul funcționează atunci când cei din fața ta simt că ești pasionat de subiectul despre care le vorbești și că atelierele sunt desprinse din experiența ta artistică și din practica ta recurentă, nu e ceva luat de pe net, dintr-un manual sau dintr-o metodă. În mod evident, poate să fie și inspirată de undeva, dar e foarte important să ți-o însușești, să o experimentezi la rândul tău și, mai departe, să lucrezi împreună cu copiii și să creezi sau să dezvolți împreună cu ei ceva, nu să le zici ce să facă sau ce să învețe. Cumva opusul a ceea ce se întâmplă de obicei în școli, unde mulți profesori nici măcar nu se regăsesc în conținutul pe care îl predau, predau de formă sau strict pentru examene. Din ce ne dăm seama, pentru ei e una din rarele ocazii când au posibilitatea să se întâlnească cu niște adulți care să-i încurajeze la modul onest să vadă lucrurile diferit și să capete noi perspective, și să-și exprime opiniile și părerile, prin dialog și diferite medii artistice.

Artă-mă. Reintroducere în educația artistică un alt program marca Minitremu. Aici, în mai multe întâlniri, ați invitat public specializat pentru a cerceta pe marginea conținuturilor educaționale artistice. După cercetarea conținutului ce urmează - un studiu de cum se poate introduce în programă sau vreun cadru aplicat pe viitor?

Artă-mă are ca temă felul în care sunt predate artele în școală. Curriculumul național e racordat la curriculum european artistic ce în teorie sună super bine. Se merge foarte mult pe gândire critică, autonomie în aprecieri estetice, exprimare liberă și așa mai departe. Problema e că se implementează diferit în toate țările europene. De exemplu, România, recunoaște la nivel de curriculum oficial doar muzica, prin instrumente tradiționale și artele plastice - sculptură, desen, pictură. Vorbim despre învățământul obligatoriu. Ce se întâmplă extra în școli, cum e programul de arte contemporane introdus de Laura la Liceul de Artă din Târgu Mureș sau aici, la Jean Louis Calderon, e un opțional. La nivel de țară există și programe de fotovideo sau teatru, dar sunt tot opționale și vin doar la inițiativele unor profesori titulari. Alte țări europene includ dansul sau artele performative, ceea ce înseamnă că sunt plătiți niște oameni să predea conținutul ăsta în școli, la nivel obligatoriu.

E trist ce se întâmplă, mai ales pe fondul ăsta de reducere a orelor de arte la o oră pe săptămână sau chiar jumate de oră, la nivelul liceal. Și e un mega paradox să fim în Timișoara, în contextul capitalei culturale și să vezi că artele nu au nici o reprezentativitate în școală, dar în schimb se comodifică tot mai mult și devin parte integrantă a industriei de lifestyle. Miza programului este într-adevăr, să vedem cum putem introduce în sistemul de educație toate discuțiile astea, însă e foarte greu, pentru că e un front pe care nu s-a mai luptat și în care nu s-a prea investit. În plus, există și trendul ăsta, pe fond de privatizare a sistemului de educație, să aduci din Olanda sau din Anglia metodologii deja testate și să le aplici de-a gata. E un mare semn de întrebare și pentru noi.

Și evident… ce urmează? Puteți ține spațiul deschis cu orar de vizitare pentru public în continuarea anului 2023? Urmează același struggle de aplicări la finanțări și generare de conținut pe termen scurt? Cum poate trăi o astfel de inițiativă, care la rândul ei înseamnă schimbare și adaptare, în mod ideal pe termen lung?

Pentru genul ăsta de spații e nevoie de o mai mare susținere instituțională, dincolo de finanțări pe proiecte și aplicații punctuale, ce devin tot mai nepotrivite cu ceea ce facem. În mod clar nu putem să aducem beneficii de imagine orașului, la modul cum o face un festival sau o expoziție care atrage mulți vizitatori, pentru că e vorba de educație, se întâmplă în timp și n-are nimic atractiv. Ce poți să faci? Să te uiți la niște tineri cum citesc sau cum discută între ei? Să îi hărțuiești cu aparatele foto la un atelier care poate era foarte intim? Să le aduci un grup de vizitatori pe cap, care se plictisesc și pleacă în mijlocul discuțiilor?

Mai apoi e și problema legată de prezența noastră într-un edificiu central, dar în care o vecină nu ne vrea, (vezi și situația Indecis) și trebuie să ne restrângem activitățile ca să nu o deranjăm. Noi, ca plan pe termen lung, în mod evident, ne-am extinde într-un spațiu mai mare cu mai multe camere pentru ateliere fixe, o grădină, un loc comun de luat masa. Din păcate e doar la stadiul de deziderat, deși soluții există și cunoaștem exemple de centre care lucrează atât cu ecosistemul școlar – elevi, profesori și părinți, cât și cu comunitatea locală sau muzee, galerii, ș.a.m.d. Sunt finanțate de autorități locale și au fie chirii modice, fie concesionări pe foarte mulți ani. Și nu vorbim doar de cazul ABC Bruxelles, ci și galeria Magma, partenerii noștri de la Sfântu Gheorghe, ce sunt susținuți logistic și administrativ de către oraș. Finanțările prin concursuri ar trebui sa fie o sursă complementară de venituri, nu singura modalitate de a exista. În plus, problema lor e că se bazează pe competiție (ceea ce deteriorează colaborările reale din sectorul cultural), și pe norocul ca evaluatorii să puncteze conținutul proiectului, nu doar partea managerială și capacitatea organizațională. Ar trebui să se investească mai mult în infrastructură culturală, de la zero, căci altfel pare că ne dorim mai mult să plantăm copaci gata crescuți, ori lucrurile nu funcționează așa.

Minitremu 10+ face parte din Programul Cultural „Timișoara 2023 – Capitală Europeană a Culturii” și este finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte.